Prezentare generală

În epoca contactului lor cu popoarele civilizate ale lumii antice, triburile germanice se aflau la același nivel de dezvoltare ca slavii, religia lor păstrând în aceeași măsură forme arhaice. Diferite grupuri germanice și grupurile care făceau parte din ele se deosebeau însă simțitor unele de altele atât în ce privește nivelul dezvoltării,  aceea, religia lor ocât și gradul în care erau influențate de credințele celților și romanilor, iar ulterior de creștinism. Deriginară s-a păstrat mai trainic și vreme mai îndelungată, de pildă, la triburile nordice - scandinave, care erau mai ferite de aceste influențe decât triburile sudice și mai ales sud-vestice (din regiunea Rinului și a Dunării). În general însă, despre o religie străveche germană ca despre un tot unitar – fără a lua în considerare deosebirile tribale și geografice și fără a ține cont de transformările ce s-au produs pe parcursul întregii perioade istorice – se poate vorbi numai într-un sens foarte convențional și limitat.

Mitologia nordică sau mitologia scandinavică cuprinde religia, miturile și legendele populației pre-creștine scandinavice și islandeze. Mitologia nordică este ramura mitologiei germanice care s-a conservat cel mai bine și se înrudește foarte mult cu mitologia anglo-saxonă.

Mitologia nordică mai poate fi definită ca o colecție de crendințe și mituri ale triburilor germanice de nord. Religia scandinavicilor nu era una revelatorie, pentru că nu a fost instituită de un muritor căruia zeii îi încredințaseră adevărul (deși muritorii intră deseori în contact cu zeii și învață poveștile acestora). De asemenea, religia nordicilor nu cuprinde un text sacru sau o carte sfântă. Miturile nordice erau transmise oral sub forma unor poeme. Transmiterea orală a continuat și în era vikingilor, cunoștințele noastre despre mitologia nordică bazându-se cel mai mult pe Edde și pe alte texte medievale scrise abia după creștinarea populației scandinavice.

În folclorul scandinavic, vechile credințe păgâne au rezistat, iar unele s-au păstrat până astăzi în zonele rurale. Altele au fost readuse la viață sau inventate de neopăgânismul germanic. Mitologia nordică rămâne, de asemenea, o sursă de inspirație în literatură, în producțiile scenice și în filme.

Surse ale mitologiei

Majoritatea miturilor nordice s-au transmis pe cale orală, de aceea multe din ele s-au pierdut. Cu toate acestea câteva mituri au trecut în nemurire prin intermediul unor cărturari creștini. Snorri Sturluson are o contribuție importantă în acest sens, el fiind autorul Eddei și a scrierii Heimskringla. El nu considera că zeii precreștini erau demoni, ci mai degrabă bărbați și femei și că au fost cu mult timp în urmă regi și căpetenii militare. O altă sursă a mitologiei nordice este scrierea daneză Gesta Danorum ("Faptele Danezilor") scrisă de Saxo Grammaticus, însă în care se remarcă un puternic euhemerism și care are o prezentare destul de confuză. Un avantaj al mitologiei nordice este faptul că în Islanda, creștinată destul de târziu (în anul 1000), s-a păstrat o tradiție orală destul de coerentă pentru a reconstitui, în linii mari, miturile și cultul. Dar informațiile privind credințele imigranților norvegieni în Islanda, valabil pentru întreg ansamblul triburilor germanice se cer coroborate cu dovezi suplimentare. Un alt izvor important privind religia germanică nordică este Istoria episcopilor de Hamburg redactată de Adam von Bremen în jurul anului 1070.

Edda în proză, Snorri Edda sau Edda Nouă a fost scrisă în jurul secolului al XIII-lea, de Snorri Sturluson, care a fost poet, diplomat și comandant al armatei. Această scriere a reprezentat mai întâi un ghid, un manual pentru viitorii poeți. Conține explicații în proză a tradiționalelor metafore de tip "kennings", precum și diferite legende sistemaice și coerente despre zeii nordici.

Edda poetică, Saemundr Edda sau Edda Veche a fost începută după vreo 50 de ani de la terminarea "Eddei în proză" și a fost atribuită lui Saemundr Sigfusson 1056-1133, un erudit islanez, deși în realitate autorii ei sunt necunoscuți. Conține 29 de poeme lungi, dintre care 11 sunt dedicate zeilor nordici, iar restul se referă la eroi legendari ca Siegfried. Savanții cred totuși, că această a doua Edda a fost concepută cu mult timp înainte și apoi a fost transcrisă deoarece impresionează prin limbajul ei arhaic. În plus, câteva fragmente din conținutul ei sunt citate de Snorri Sturlson în Edda acestuia. În cadrul Eddei poetice, Voluspa (Prezicerea Profetei) este cel mai cunoscut poem mitologic, ajutând la reconstituirea concepțiilor vechilor scandinavici despre cosmogonie și eshatologie.

Tot în Islanda începând cu secolele XII-XIII s-au dezvoltat povestirile cu caracter mitico-religios numite saga, care vorbesc despre eroi legendari, regi și alte personaje. Aceste saga erau cântate de scalzi (poeți de curte).

Dintre izvoarele istorice nescrise cele mai importante sunt inscripțiile runice cum ar fi piatra de la Rök (Suedia), amuleta Kvinneby sau stânca de la Eggjum (Norvegia). Există și multe pietre runice care înfățișează scene din Völsunga saga sau care îi arată pe Odin și Sleipnir, pe Odin devorat de Fenris, pe Hyrrokkin la funeraliile lui Baldur.

Crearea lumii si cosmogonia

Mitologia vikingilor povestește atât despre începutul lumii, cât și despre apropiata distrugere a ei. Ambele evenimente sunt descrise cu o imaginație care evocp aievea ținutul înghețat al Scandinaviei, cu munții și ghețarii săi.

Istoria cea mai completă a creației universului în mitologia nordică este transmisă de admirabilul poem "Voluspa" ("Prezicerile vizionarei"), compus spre finalul epocii păgâne. Înainte, exista un haos, "o genune uriașă" din care au apărut două lumi: Niflheim, tărâmul de gheață și Muspelheim, tărâmul de foc, guvernat de gigantul Surtur. În urma întâlnirii celor două lumi în prăpastia primordială (Ginnungagap), a rezultat o creatură uriașă cu chip de om, numită Ymir. Acesta s-a hrănit cu laptele vacii Audumbla, vacă ce a eliberat și pe primul zeu, Buri sau Bor. Acesta a avut cu Bestla, fiica unui uriaș, trei fii: Vili, Ve și Odin. Cei trei frați îl vor ucide pe Ymir, după ce vor vor crește, și vor crea din trupul lui lumea. Cosmogonia întemeiată pe omorârea și sfârtecarea unei ființe reamintește de miturile lui Tiamat, Pan ku sau Purușa. Creația lumii este deci un sacrificiu sângeros. Mircea Eliade consideră că acest mit aduce în mitologia germanicilor argumente în favoarea sacrificiului uman, care devine o repetiție și o reactualizare a actului divin și are rolul de a regenera creația și de a asigura reîntinerirea universului și coeziunea societății.

Cei trei frați vor desăvârși procesul creației prin înălțarea arborelui cosmic Yggdrasil, cel ce face conexiunea între cele 9 lumi ale mitologiei nordice. Yggdrasil este situat în centrul universului, creștetul lui atinge cerul și rădăcinile lui îmbrățișează lumea. El face legătura între cele trei niveluri cosmice: Cerul, Pământul și Infernul. Pământul este înfățișat ca un disc plat situat între crengile copacului. Ideea existenței unui Arbore Cosmic se întâlnește și în multe alte mitologii, în special în cele orientale și nord-asiatice. Universul nordicilor, Yggdrasil este însă de la început amenințat cu distrugerea, deoarece un vultur îi devorează frunzișul, trunchiul său începe să putrezească, iar șarpele (sau dragonul) Nidhogg îi roade rădăcinile. În ziua de Ragnarok arborele se va prăbuși, dar va adăposti doi oameni.

Despre Yggdrasil se spune că ar fi un frasin uriaș, care adăpostește cele 9 lumi:

• Asgard, cetatea zeilor Aesir, care au creat lumea
• Vanaheim, tărâmul zeilor Vanir, zeii naturii si ai fertilității
• Alfheim sau Ljustalfheim, lumea elfilor
• Svartalfheim, lumea piticilor
• Jotunheim, lumea giganților
• Muspelheim, lumea focului etern si a giganților de foc
• Helheim, lumea morților condusă de zeița Hel, fiica lui Loki
• Niflheim, lumea de gheața. Conform Eddei în proză Niflheim este locul de odihnă veșnică pentru majoritatea morților, deci preia astfel atribuțiile tărâmului Helheim.
• Midgard, lumea oamenilor

Fiecare din cele 9 lumi are în componența numelui său terminația "-heim" ("casă", "tărâm", "lume") sau "-gard" ("curte", "pământ", "moșie"). Câteva cercetări au dovedit că înainte toate cele 9 lumi erau numite "heimr", Midgard-ul se numea la început "Mannheim", iar Asgard-ul "Godheim".

Cosmologia mitologiei nordice implică de asemenea o puternică trăsătură dualistă: de exemplu ziua și noaptea au propriul lor corespondent mitologic prin zeii Dagr și Nott și caii acestora Skinfaxi și respectiv Hrimfaxi. Alt exemplu este cel al zeiței soarelui, Sunna împreună cu lupul Skoll care o urmărește și al zeului lunii Mani împreună cu lupul Hati. Niflheim și Muspelheim, două tărâmuri total opuse sunt considerate originea lumii și a vieții. De fapt, în afară de Midgard, lumea noastră, celelalte opt tărâmuri formează perechi contrastante.

Tărâm	Tărâm opus	Contrast
Muspelheim	Niflheim	foc și căldură - gheață și frig
Asgard	Helheim	Rai și izbăvire - Iad și damnație
Vanaheim	Jotunheim	Creație - Haos și Distrugere
Alfheim	Nidavellir	Lumină - Întuneric

De obicei aceste lumi se împărțeau în 3 trepte principale:

• Prima treaptă, cea mai înaltă, alcătuită din Alfheim, tărâmul elfilor luminii, Vanaheim, tărâmul zeilor Vanir și Asgard (Godheim), cel al zeilor Aesir. Tot aici se afla și Valhalla, lăcașul războinicilor care au murit eroic pe câmpul de luptă.
• Cea de-a doua treaptă, cea de mijloc, formată din Jotunheim, tărâmul giganților (tărâm care include și zonele Gastropnir, Utgard și Thrymheim), Midgard, tărâmul oamenilor și Nidavellir (Svartalfheim), tărâmul piticilor.
• Cea de-a treia treaptă, cea mai joasă conține tărâmurile Muspelheim, Niflheim, Helheim, precum și un spațiu gol, Ginnungagap, între Muspelheim și Niflheim, din care se spune că a țâșnit viața.

 Yggdrasil este Arborele Cosmic prin excelență. Rădăcinile lui se înfig până în inima Pământului, acolo unde se află regatul giganților și Infernul. Lângă el se află fântâna miraculoasă Mimir (meditația) unde Odin și-a lăsat drept zălog și unde se reîntoarce neîncetat, ca să-și împrospăteze și să-și sporească înțelepciunea. Pe aceleași meleaguri, lângă Yggdrasil, se află fântana Urd; acolo se adună zilnic zeii și împart dreptatea. Cu apa acestei fântâni stropesc Nornele arborele uriaș pentru a-i reda tinerețea și vigoarea. Capra Heidrun, un vultur, un cerb și o veveriță sălășluiesc în ramurile lui Yggdrasil. La rădăcina lui se află vipera Nidhogg, care încearcă să-l doboare. Zilnic vulturul se luptă cu vipera. Atunci când universul se va cutremura din temelii, în cataclismul pe care-l vestește Voluspa și care va pune capăt lumii pentru a instaura o nouă perioadă, paradisiacă, Yggdrasil va fi puternic zguduit, dar nu va fi doborât. Această conflagrație apocaliptică, anunțată de profetesă, nu va avea ca efect dezintegrarea Cosmosului. Kaarle Krohn a încercat să explice mitul lui Yggdrasil prin Arborele Vieții din Vechiul Testament, iar Sophus Bugge prin Crucea lui Iisus Hristos. Cele două ipoteze sunt inacceptabile. Odin își leagă calul de Yggdrasil, și este greu de crezut că acest motiv – central în mitologia scandinavă – să fie atât de tardiv. U. Holmberg observă, pe bună dreptate, că prezența vulturului pe Yggdrasil – amănunt absent în tradiția biblică – apropie acest simbol cosmologic mai degrabă de tipurile nord-asiatice. Lupta dintre vultur și șarpe este un simbol cosmologic al luptei dintre lumină și întuneric, al opoziției celor două principii, solar și subteran. 

Apariția omului și a zeilor celești

Cei dintâi oameni au origine vegetală, fiind sculptați din lemnul a doi copaci de către zeii Odin, Hoenir/Vili și Lodur/Ve. Numele primilor oameni au fost Ask ("frasin") și Embla("ulm"). Odin le-a dat viață, Hoenir le-a oferit rațiune, iar Lodur simțuri și caracter antropomorf.

După creația lumii și a omului au apărut și alți zei cum ar fi Sunna (Sol), zeița soarelui, fiica lui Mundilfari și soția lui Glen. În fiecare zi Sunna parcurge un drum pe cer în caleașca trasă de caii Alsvid and Arvak. Trecerea zeiței era numită de scandinavici prin metafora Alfrodull ("gloria elfilor"), care a devenit mai tărziu numele carului solar și chiar a soarelui. În tot timpul zilei, Sunna este urmărită de un lup feroce, Skoll, care vrea să o devoreze și chiar va reuși acest lucru odată cu sfârșitul lumii. Cu toate acestea, zeița va fi înlocuită de fiica ei după Apocalipsă (Ragnarok). Nordicii credeau că atunci când avea loc o eclipsă de soare, zeița Sunna era pe cale să fie prinsă de Skoll. Zeul Mani, fratele Sunnei, este personificarea lunii și, la fel ca sora sa, este urmărit de un lup, Hati, în timp ce trece peste bolta cerului. O altă divinitate celestă este Svalin care protejează pământul de căldura puternică a soarelui. După credința scandinavică, nu soarele emana lumină, ci coamele cailor de la caleașca acestuia, Alsvid și Arvak.

Ființe supranaturale

Panteonul nordic este alcătuit din trei grupuri de zeități: Aesir, Vanir și Jotun sau Jotnar (giganții). Odin, Tyr, Thor sunt cei mai importanți reprezentanți ai familiei Aesir, corespund binomului de zei suverani, au un caracter marțial, războinic. Njord, Freyr și Freya, cei mai cunoscuți zei Vanir, se caracterizează prin bogăția lor și raporturile lor cu fecunditatea, cu pacea, cu plăcerea. Aceste două grupuri de zei se dușmănesc, ei poartă un lung dur și nedecis război, care se finalizează printr-o reconciliere definitivă și printr-o victorie a zeilor Aesir. Cele două grupuri fac pace, schimbă între ei ostatici, își întăresc relațiile prin unele căsătorii și domnesc împreună. Principalii zei Vanir s-au instalat la zeii Aesir, completând cu fecunditatea și bogăția lor atributele de suveranitate juridică, magia și forța războinică. Aceste conflicte mitologice pot reaminti de trecutul istoric al unui război între două culturi distincte: cea a agricultorilor autohtoni și cea a cuceritorilor ariofoni. De asemenea originea acestui mit este o influență provenind din mitologia romană, anume cea a luptei dintre romani și sabini. Mircea Eliade și J.P. Mallory au fost de părere că diviziunea Aesir/Vanir nu este decât o expresie a tendinței generale indo-europene de a împărți divinitățile în două grupuri, ca în cazul titanilor și olimpienilor, din mitologia greacă și a epopeii indiene Mahabharata.

Zeii Aesir și Vanir sunt de obicei dușmani cu giganții (singular: Jotun, plural: Jotnar; în engleza veche, Eotenas sau Entas). Giganții din mitologia nordică sunt asemănători cu titanii și giganții din mitologia greacă. De obicei cuvântul Jotnar se traduce prin giganți, deși troli sau demoni ar fi două alternative de traducere la fel de bune. Cu toate acestea, zeii Aesir sunt descendenți ai giganților și atât ei cât și zeii Vanir stabilesc legături matrimoniale cu Jotnar. Câțiva giganți sunt menționați în Edde și par să reprezinte forțele naturale. Există două tipuri de giganți: de foc și de gheață. De asemenea, în mitologia nordică întâlnim elfi și pitici, ale căror roluri nu sunt prea clare, dar se crede că ar fi de partea zeilor. Alte ființe supranaturale întâlnite în miturile scandinavicilor sunt silfii și silfidele, duhuri aerine asemănătoare elfilor. Despre silfide se spune că pot cânta foarte frumos, însă cine se lăsa atras de viersul lor fermecat și intra în dansul lor era pierdut.

În plus, mai există și multe alte ființe fabuloase: Fenris, lupul gigantic, Jormungand, șarpele cosmic care înconjoară tărâmul Midgard. Acești doi monștri, împreună cu Hel, zeița morții, sunt copiii lui Loki, zeul trickster, și ai unei gigante. Există și creaturi benefice, cum ar fi Hugin și Munin ("gând" și "memorie"), cei doi corbi care îl vestesc pe zeul Odin de tot ceea ce se întâmplă în lume și Ratatosk, o veveriță care se furișează printre ramurile arborelui universal, Yggdrasil.

Zeii germanici

Zeii vikingilor își aveau originile în divinitățile germanice din nordul Europei. Woden sau Wotan și Thunor sau Donar erau zeii supremi ai popoarelor germanice începând cu secolul I d. Hr. Dar zeițele vikingilor datorau mult zeiței daneze a fertilității, Nerthus. Triburile germanice barbare, cum ar fi anglii, saxonii, francii, vandalii și vizigoții au profitat de prăbușirea Imperiului roman din secolele al IV-lea – al VI-lea pentru a-și întemeia propriile regate. Pe măsură ce se transformau din triburi de războinici în națiuni importante – cum ar fi Anglia anglo – saxonă au renuțat la vechile credințe tribale în favoarea creștinismului. De aceea, începand cu secolul al VIII-lea, religia păgână a lui Woden a fost înlocuită, în Europa, de noua credință. În nordul îndepărtat, totuși, vechea religie prospera încă, iar supremația vikingilor în Scandinavia poate fi privita ca o ultimă tresărire de orgoliu a vechiului spirit germanic. Miturile vikingilor nu au constituit o religie fundamentată teologic. În schimb, indivizii umani se puteau alia cu diferiți zei pentru a dobândi inspirație, putere și noroc. Jertfele aduse zeilor erau o modalitate de a obține protecția lor in bătălie, dragoste sau viață. Zeii puteau fi venerați în temple sau în afara lor, în păduri, pe dealuri, munți sau la izvoare. Deseori, vikingii erau percepuți ca fiind violenți și sângeroși din cauza că atacurile lor pe mare umpleau victimele de groază. Totuși, ocupația lor principală era creșterea animalelor. Aveau legi dure, care confereau multe drepturi femeilor si

au întemeiat primul parlament, la Thingvellir, în Islanda.

Război și pace

În mitologia vikingilor, zeii erau împărțiti în zei importanți ai fertilității și ai păcii, și practic, zei ai războiului. Se credea că zeii Vanir, ai fertilității, au fost venerați primii, iar supremația zeilor războiului Aesir, s-a petrecut mult mai târziu.

Odin, creatorul, era regele zeilor Aesir. Dupa ce a creat specia umana, Odin s-a

căsătorit cu Frigg, iar copiii lor au fost zeii Aesir, printre care Thor, Tyr, Heimdall și Balder,

frumosul.

Rădăcini și tărâmuri

Un șarpe rau, Nidhogg, devora rădăcinile lui Yggdrasil. În vârful copacului, stătea un vultur, Hraesvelg, supraveghind întreaga creație. Bătăile din aripi ale vulturului cauzau vănturile din lumea oamenilor. Sub fiecare dintre cele trei rădăcini ale copacului curgea un izvor. Sub rădacina din Niflheim era izvorul de otravă, care, la început, a umplut ținutul Gap, nimicul aflat între focul si gheața de la inceputul lumii. Sub rădăcina din Jotunheim, era fântâna înțelepciunii, iar sub rădăcina din Asgard era fântâna sorții, unde trăiau cele trei norne, zeițe ale destinului: Soarta, Ființa si Necesitatea. Ele modelau viața oamenilor de la naștere până la moarte. De asemenea, ele udau copacul,îin fiecare zi, cu apa curată din fântâna înțelepciunii, acest lucru ținându-l în viață. Această apă cădea pe pamant sub formă de rouă pentru a susține si reîmprospăta lumea.

Tărâmuri separate

Yggdrasil susținea tărâmul zeilor, giganților si morților la fel cum templul zeilor era susținut de coloane din trunchiuri de copac uriașe. Miturile vikingilor se petrec mai degrabă pe aceste tărâmuri, decât pe Pământul de Mijloc, unde locuiau oamenii. Pământul de Mijloc era legat de Asgard prin podul curcubeului și existau căi pentru ființele umane de a ajunge acolo. Una dintre ele era să mori în luptă. Războinicii vikingi sperau sa fie aleși de valkyrii, spirite feminine al caror nume înseamna “cele care aleg oameni uciși”, pentru a fi duși să trăiască în marea sală a lui Odin din Valhalla. Zilele în marea sală a lui Odin erau petrecute în lupte până la moarte, dar, în fiecare seară, războinicii erau readuși la viață. Apoi, ei noaptea petreceau si beau mied. Războinicii din Valhalla erau numiți Einheriar. Ei au părăsit Valhalla numai atunci cand s-au dus să lupte in mitica bătălie finală de la Ragnarok, când războinicii și zeii s-au luptat cu puterile lumii subpământene.

Referitor la valkyrii, ele cereau sufletele luptătorilor care mureau în lupta și le escortau în sala lui Odin. Poeziile scandinave consemnează numele multor valkyrii, cum ar fi Sigrdrifa, care s-a îndragostit de un muritor. De asemenea, valkyriile îi serveau pe războinici atunci când petreceau în Valhalla. O a doua cale de a sta alături de zei și de a evita chinurile infernului, accesibilă femeilor si bărbaților, era să mori sacrificat.

Zeii germanici

Odin era asemănat de romani cu zeul Mercur, iar “ziua lui Wodhan” va deveni, în scurt timp, Wednesdey (în limba engleză, cu variante în alte limbi germanice), adică miercuri. Împreuna cu frații săi, Odin a construit universul, constituit din nouă lumi suprapuse. Una dintre ele era Asgard, dominată de Odin. Alături de el se afla Frigg, zeița dragostei, mama zeilor, soția sa preferată. Atunci cand se așeza pe tronul său, zeul purta pe umeri doi corbi care reprezentau Rațiunea și Memoria. Odin avea ca armă principală teribila lance Gungnir, iar ca animal de luptă, un cal fermecat, cu opt picioare, Sleipnir. În principal, zeul reprezenta războiul, creația, magia, înțelepciunea și era ocrotitorul nobililor. Lui îi erau jertfiți oameni, care erau spânzurați pe arbori. Luptătorii lui Odin se manifestau în timpul vieții prin starea de berserk, exprimată printr-un comportament asemănător lupilor: cutezanța nemărginită și furie orbitoare.

Odin era zeul războaielor și al morților, dar și al poeziei, inspirației și magiei. Chipul lui Wodan era legat de viața psihică a omului. Și-a dat un ochi pentru o singură înghițitură din izvorul înțelepciunii. A stat atârnat nouă zile si nouă nopți de Copacul Lumii străpuns de o suliță. În culmea agoniei, s-a întins și a apucat runele pe care vikingii le foloseau pentru scris și prezicere. Aceste rune i-au dat multe puteri; se prea poate ca acest aspect sa fi implicat și anumite rămășițe ale samanismului.

Thor este, prin exceleță, campionul zeilor, arhetipul eroilor germanici. Spre deosebire de Odin, care era patronul nobililor, Thor îi ocrotea pe oamenii simpli, fiind extrem de popular. În general, el îi apară pe muritori în fața forțelor dezlănțuite ale naturii. Avea atribuții complexe: ca și Odin, era atât un zeu al războiului, cât și al primăverii, al tunetelor și fulgerelor, iar simbolul său era ciocanul Mjolnir, pe care-l folosea cu mâna îmbrăcată într-o mănuș de fier, deoarece reprezenta forța nemăsurată a trăsnetului. Zeul locuia într-o casăcu mai mult de 500 de camere, fără acoperiș și călătorea într-un car de foc. Soția sa era Sif, cea cu păr de aur, zeița munților, a ierbii și a fertilității. Thursday (în engleza) – cea de-a patra zi a săptămânii, și-a primit numele după legendarul zeu Thor (Thor’s Day sau Thunor's Day – ziua fulgerului)

Frigg era cea de-a treia soție a lui Odin (și preferata lui), ocrotitoarea iubirii, căsniciei și maternității. La romani era asemanată cu Venus. Zeița locuia într-un palat propriu și umbla însoțită de șapte divinități feminine.

 Freya era logodnica uriașului Odhr, cu care nu s-a putut căsători din cauza uneltirilor zeului infernului, Loki. Astfel, a devenit ocrotitoarea pasiunii din dragoste, a vegetației dar și a magiei și podoabelor feminine. În palatul ei ceresc erau adăpostiți aceia care rămăseseră fideli celor pe care îi iubeau până la moarte. Zeița se deplasa cu un car tras de două pisici și însoțită de trei zâne. Freya făcea parte din categoria zeilor Vani și l-a învățat pe Odin arta magiei și a prezicerilor.

Baldr, zeul frumusții, fiul lui Odin și al principalei sale soții, Frigg, a fost ucis de o creangă de vâsc, adusă de zeul Loki. Mama sa ceruse tuturor lucrurilor din lume să jure că nu-i vor face niciodată rău lui Baldr, dar uitase să ceară acest lucru și vâscului. Pentru că Loki a fost vinovat de uciderea fiului lui Odin, pe care l-au plâns toate elementele însuflețite și neînsuflețite ale naturii, cu excepția zeului infernului, acesta a fost legat cu intestinele propriilor săi copii, de o stâncă, deasupra sa un șarpe picurându-și veninul. Împreună cu stălucitorul Baldr a murit și sotia sa, Nanna, zeița florilor și a gingășiei feminine, care s-a stins îmbrățișându-l, pe rugul pe care trupul zeului fusese așezat. Rugul a fost aprins pe corabia lui Baldr, Ringhorni, împinsă apoi spre largul mării.

Declinul zeilor

Vikingii păgâni din secolul al X-lea d.Hristos purtau la gât mici amulete în formă de ciocan, pentru a-și asigura protecția lui Thor. Aceste ciocane erau asemănătoare crucifixurilor purtate de creștinii europeni. De fapt, argintarii turnau atât ciocane cât și cruci in aceleași matrițe. În perioada de tranzție dintre păgânism și creștinism, mulți scandinavi se puneau la aăapost în ceea ce privește credința. Documentele arată că un viking, Helgi cel Slab, a spus că el “credea în Hristos, dar se ruga lui Thor în timpul călătoriilor pe mare și în situații dificile.”

Zeii sunt înfrânți

Vikingii s-au convertit la creștinism, pe de o parte, pentru că oferea o promisiune mai sigura a existenței vieții de apoi și, pe de alta parte, din motive practice de comerț și politice. Atunci când regele Cnut al Danemarcei a cucerit Anglia, în anul 1016, a fost fericit să se convertească la creștinism pentru a-și păstra noul regat. Norvegia s-a convertit în secolele al X-lea și al XI-lea. Parlamentul Althing, din Islanda, a votat în favoarea adoptării creștinismului în anul 1000. Orașul Uppsala, din Suedia, unde a fost cel mai mare templu a lui Odin, Thor si Freyr, era condus in 1164 de un episcop creștin. Acesta a fost adevăratul sfârșit al zeilor. Din anul 1300, zeii vikingi au fost puși în umbra de catre creștinism. Adorația pentru zei s-a perpetuat doar sub forma unor părți dispersate în credințe si superstiții populare. Dar zeii erau pregătiți pentru pieire. Propria mitologie anunță finalul bătăliei de la Ragnarok, în care ei urmau să fie înfrânți. Mai există profeția că Loki va conduce hoardele din Infern într-o corabie făcută din unghiile morților, iar lupul Fenrir va înghiți soarele.